Putini mai sinceri si mai putin egoisti, se poate?

Nu sunt cel mai sensibil om din lume, plâng destul de rar și când se întâmplă asta e semn că mi s-au adunat toate și că e nevoie să mă descarc. Plâng când sunt foarte stresată și obosită. Și mi se mai întâmplă să plâng de nervi, de obicei pentru că sunt foarte supărată pe mine.

De o săptămână încoace se întâmplă ceva ciudat cu mine. Probabil din cauză că m-am reapucat serios de citit presa. Zilnic. Nu m-am mai simțit atât de afectată de când a avut loc tragedia de la Mihăilești din 2004, când un camion încărcat cu azotat de amoniu a explodat, lăsând în urmă 18 morți, 13 răniți și un crater de 8 m adâncime.

Săptămâna trecută am văzut un filmuleț pe Youtube. O fetiță de numai 2 ani a trecut strada, când a fost lovită de un microbuz. Autoturismul trece peste ea cu roata din față, o strivește… Apoi se oprește – fetița aflându-se încă sub microbuz – și printr-un gest sadic fuge de la locul accidentului, trecând și cu roata din spate peste micuță. Cel mai dureros e să vezi că absolut NIMENI nu-i sare în ajutor: pietonii trec nepăsători pe lângă ea, alte vehicule o ocolesc ca pe un morman de gunoi. Asta până în punctul culminant, când un alt autoturism trece peste fetița de 2 ani… În final, se vede cum o femeie fuge disperată și o ridică de pe carosabil. Presupun că era mama ei. Scenele au fost surprinse de camera video a unui magazin. Fetița a murit a doua zi la spital, deci trăia în toate clipele acelea îngrozitoare. Internetul și presa internațională au ”urlat” despre cazul acesta. Eu una nu am avut tăria să mai dau replay la filmuleț. Întâmplarea o revăd în minte în fiecare zi.

Apoi, mi-e greață de toată vâlva care s-a făcut în jurul subiectului Huidu. Am urmărit destul de mult derularea evenimentelor de după accident. Am urmărit presa. E incredibil cât de josnici sunt unii jurnaliști. Au scos știri din arhivă despre Huidu, doar pentru a întări imaginea de ”om imoral”. Au existat multe variante: că Huidu a intrat în depășire/ că mașina a derapat în curbă/ că atenția lui Huidu a fost distrasă de copiii săi/ că Huidu conducea din cauză că soția nu putea, fiind operată la picior/ că Huidu are probleme la cap și că nu are voie să fie la volan; frații Huidu conducând cu 200 km la oră; Huidu se retrage la țară cu un psiholog; Huidu e dat în urmărie penală; Huidu și-a angajat șpe avocați, etc. – toate astea au fost subiecte de știri, alimentate de o presă înfometată de senzațional. În duminica respectivă, la nici o oră după accident, canalele de știri erau deja ”echipate” cu tot felul de deștepți, simboluri ale românilor născuți atotștiutori, care dezbăteau cum (nu) știu ei mai bine subiectul. Mi-e greață cum tot românul știe să-și dea cu părerea despre absolut orice. Dacă nu-l chema Șerban Huidu, era încă un muritor de rând de la jurnalul de știri, care a cauzat un accident rutier și moartea a 3 oameni. Părerea mea personală e că doar cei care au fost acolo știu cel mai bine ce s-a întâmplat de fapt. Nimeni nu-și dorește să treacă printr-o asemenea nenorocire. Și ar fi frumos să se facă dreptate fără părerea a șpe de români atotștiutori și fără manipularea presei. Fără supoziții, zvonuri, titluri și poze dramatice. S-a întâmplat și asta e. Sunt sigură că aveți alte probleme mai importante și mai urgente, decât să vă petreceți tot timpul judecând un om. La urma urmei, are cine să-l judece pentru accidentul cauzat.

M-au trecut fiori de groază zilele astea când am văzut ce i-au făcut rebelii lui Gaddafi. Nu sunt de partea lui, nu-l regret, dar în nici un caz nu pot să trec cu vederea cele întâmplate. Cum se poate ca-n prag de 2012 o mână de oameni să târască un alt om plin de sânge după ei? Și să fie atât de fericiți de asta? Să-l omoare cu o bestialitate greu de descris, apoi să-și facă poze cu cadavrul și să le posteze pe internet? Probabil că o să îmi spuneți că nu știu despre ce vorbesc, că Gaddafi a omorât și a torturat mii de oameni, că o merita. Vă dau dreptate într-un fel, dar ceea ce au făcut rebelii nu-i diferențează cu nimic de fostul lor dictator…

Aseară, wall-ul meu de facebook era plin de niște poze cu un bebeluș bolnav de cancer. În josul pozei scria ceva de genul că pentru fiecare share primește bani și ajutor. Mai jos într-un comentariu cineva lămurea pertinent problema: nici Yahoo, nici Facebook nu încurajează astfel de campanii. Învățați odată asta: dacă dați share și faceți spam cu mailuri, persoana aflată în suferință nu va primi nimic. Eventual va ajunge vestea la vreo organizație specializată și care e dispusă să ajute, dar încă nu am auzit să se fi întâmplat vreodată o astfel de minune. Aseară nu mi-a rămas decât să mă uit neputincioasă la bebelușul bolnav care avea niște erupții groaznice pe piele. Am încercat să-mi imaginez suferința lui și a părinților. Apoi am închis cu tot laptopul. M-am gândit la toți cei care au făcut la fel ca mine, care au preferat să ignore. Mă simt vinovată. Am o frustrare chinuitoare în mine, fiindcă nu-s în stare să găsesc soluții și să-l pot ajuta.

Azi am citit, din întâmplare, titlul unei știri dintr-un ziar ”consacrat”. Un câine a fost îngropat de viu de niște oameni fiindcă lătra. Nici nu am avut curajul să mai citesc conținutul articolului.

Nu știu exact de ce am scris postul ăsta, nu încerc să dovedesc nimic. Vreau doar să vă rog ca înainte să vă dați cu părerea și să judecați pe cineva, să vă priviți și să vă măsurați puțin în oglindă. Să vă gândiți înainte să vă plângeți despre cât de oribil e la locul de muncă sau despre ce viață grea duceți, că sunt alții și mai necăjiți decât voi.

Și mai ușor cu senzaționalul din presă, vă rog!