„Sarpele” sau „insolenta”

Păi e foarte simplu. În vreme de restrişte, parcă toată răutatea “şarpelui” iasă la suprafaţă. Cât timp totul a fost bine, se comporta aproape normal. “Se” râdea, “se” glumea, mai dădea câte o strâmbă aşa, că îi stătea în fire, dar îi era bine. Că o ducea bine.

Dar acum, când foamea e mare, parcă ar vrea să rupă pielea de pe om. Nu-i de ajuns că are şi ăla problemele lui. Evident trebuie să vină câte un şarpe, doi, trei, d-ăştia, să se cuibărească în poală, să soarbe toată energia, şi pe când omul e aproape leşinat, să îi mai ardă şi o muşcătură plină de venin. Nu de alta, dar să fie sigur că nu va mai mişca ceva. Ever!

Uite aşa, afli foarte simplu, cine-i om şi cine-i neom. Te lămureşti, începi să-l ignori, apoi îl laşi în plata Domnului.

Trăgând linie, am senzaţia că e o trăsătură specifică popoarelor latine. Mai ales a poporului român. Ne plac telenovelele. Ne generăm adrenalina trecând brusc prin stări antitetice: de la stări maxim pozitive, la stări maxim negative. Avem talentul înnăscut de a crea scenarii, de a genera poveşti, de a incita la scandal, de a isca râcă, de a ne băga picioarele în munca şi omenia celui de lângă noi.

Băi! Reveniţi-vă! Fiţi oameni de căpătâi! Fiţi umili şi docili! Fiţi corecţi! Vedeţi-vă de munca voastră, şi uitaţi-vă numai în grădina voastră. N-aveţi voi treabă ce mănâncă a vecinului capră. Sau dacă mai trăieşte. Dacă-i bine, îi treaba vecinului. Dacă-i rău, la fel. Eventual dacă eşti samaritean, dă-i o mână de ajutor. Nu da cu pietre in ea. Aşa că, strângeţi naibii rândurile, că se alege praful de ţara asta!